Pe voi, iubiții mei, vă rog și vă poftesc să fiți asemenea mie și ceea ce m-ați văzut pe mine făcând. Iubirea de străini să nu o uitați, pe văduve să le sprijiniți, sărmanilor să le ajutați, pe cei bolnavi să-i cercetați și pe cei închiși în temniță să nu-i treceți cu vederea; pravila bisericească să nu o lăsați, cele străine să nu le răpiți, la nimeni să nu faceți strâmbătate, nici să grăiți de rău pe cineva; să nu vă bucurați de nenorocirile ce se întâmplă prietenilor sau vrăjmașilor voștri, pe cei morți să-i îngropați și să faceți pentru dânșii pomenire în sfintele biserici.
Dacă ar fi să spunem viața Sfântului Filaret pe scurt, am putea zice așa: un om bogat, care a ales conștient să „risipească” totul pentru Dumnezeu – și n-a pierdut nimic, ci a câștigat totul.
Un om bogat… și cu inimă mare
Sfântul Filaret a trăit în Paflagonia (Asia Mică), pe la anul 780, într-un sat numit Amnia. Era de neam bun, credincios, harnic și foarte bogat: avea turme, holde, vii, robi, casă frumoasă, faimă bună între oameni. Soția lui, Teozva, era și ea din neam ales, și aveau trei copii: Ioan, Ipatia și Evantia.
În mijlocul acestei bunăstări, Filaret nu s-a lipit cu inima de avere. Se frământa în sine și zicea cam așa:
„Au doară pentru aceasta am primit eu din mâna Domnului niște bunătăți ca acestea, că singur eu să mă hrănesc cu dânsele și să le cheltuiesc spre îndulcirea și plăcerea pântecelui meu? Au nu voi împărți aceste bogății mari, care-mi sunt date de la Dumnezeu: săracilor, văduvelor, sărmanilor, scăpătaților și străinilor. Pentru că grăiește Apostolul: Dacă nimic n-am adus în lumea aceasta, arătat este că nici nu putem lua ceva. Deci dacă nimic din averile acestea pământești nu putem să ducem de aici, apoi mai bine este să le dau pe acestea înapoi lui Dumnezeu, prin mâinile săracilor și Dumnezeu nu mă va lăsa pe mine, pe femeia și pe copiii mei.”
Și a început să dea. Mult. Neîncetat. Cu bucurie.
Casa lui a devenit loc de scăpare: cine avea nevoie de hrană, haine, animale, ajutor, știa că la Filaret nu pleacă cu mâna goală.
Când diavolul se supără pe milostenie
Ca și la dreptul Iov, diavolul a cerut voie să-l încerce:
„Nu este lucru de mirare dacă, din averile cele multe ce le are, miluiește pe cei săraci, dar dacă va ajunge în sărăcie și în strâmtorare și nu se va lăsa de faptă bună a milosteniei, atunci se va cunoaște bunătatea lui.”.
Dumnezeu a îngăduit ispita.
Au venit năvălitori peste ținut, i-au luat lui Filaret turmele, animalele, pământurile, robii. Ce nu s-a dus prin jaf, a împărțit el cu mâna lui la săraci. Din mare bogăție a ajuns să aibă doar o casă, o mică holdă, doi boi, o vacă cu vițel, un cal, un asin, câțiva stupi de albine.
Dar ceva nu și-a pierdut: inima milostivă.
– Un țăran își pierde boul la plug? Filaret îi dă unul din ai lui.
– Țăranul îi spune rușinat că nu e bine să rupi perechea? Filaret îi dă și boul al doilea.
– Un ostaș sărac are nevoie de cal ca să nu fie pedepsit? Îi dă singurul lui cal.
– Un necăjit vine să ceară un vițel? Filaret îi dă vițelul. Apoi, ca să nu rămână vaca plângând după el, îi dă săracului și vaca.
Soția și copiii lui nu mai înțelegeau nimic. Plângeau, se certau, îl considerau „fără minte”, îl acuzau că-și omoară familia de foame. El le răspundea cu blândețe:
„Fiii mei, pentru ce vă mâhniți și sfărâmați inima voastră și a mea? Și pentru ce mă numiți pe mine nemilostiv și vi se pare că aș vrea să vă omor cu foamea? Eu am într-un oarecare loc, pe care voi nu-l știți, atâta avere, încât de ați trăi voi și o sută de ani, nelucrând nimic și de nimic grijindu-vă, vor fi vouă din destul; pentru că nici eu singur nu am putut număra acea avere ascunsă și gătită vouă.”
Și când foametea a lovit ținutul, iar ei au ajuns să mănânce lobodă și să împrumute pâine de la vecini, Filaret tot împărțea. Din grâul împrumutat – două, apoi trei măsuri unui sărac. Din puțina miere din stupi – iar la săraci. Până și haina de pe el a ajuns pe umerii unui om nevoiaș.
Comoara ascunsă iese la iveală
Dumnezeu, Care vede în ascuns, nu l-a lăsat. Când Filaret părea complet ruinat material, a venit un prieten bogat și i-a trimis patruzeci de saci de grâu. Apoi, mai târziu, Dumnezeu a pregătit pentru el ceva și mai uimitor.
Împărăteasa Irina și fiul ei, împăratul Constantin, căutau mireasă pentru tânărul împărat. Au trimis oameni prin toată împărăția să caute fete frumoase, bine crescute, de neam bun. Ajung și la satul Amnia și sunt găzduiți chiar în casa celui sărac „de-acum”, dar încă primitor de oaspeți – Filaret.
Nepoata lui, Maria, era de o frumusețe curată, plină de smerenie și cumințenie. Când au ajuns la curtea împărătească, ea nu s-a luptat, nu s-a lăudat, nu s-a împins înainte. O altă fată, de neam mare și bogată, spunea sigură pe ea: „Eu sigur voi fi aleasă!”. Dar împăratul și împărăteasa au văzut în Maria altceva: blândețe, curăție, discreție, frică de Dumnezeu.
Maria, nepoata lui Filaret, a devenit împărăteasă. Dintr-o dată, familia care abia se hrănea cu lobodă ajunge înrudită cu împăratul. Filaret primește case, averi, onoare. Împăratul îl cinstește, îl numește „moșul împărătesei”, îl îmbrățișează, îl așază între dregători.
Și aici se vede măsura lui: nu uită cine este.
– Nu vrea haine luxoase, nu vrea brâu de aur.
– Nu vrea titluri pompoase. Se prezintă simplu: „Filaret din Amnia”.
– Ce primește de la împărat? Împarte iarăși la săraci.
Își vinde partea lui de avere, ia aurul și îl transformă în… milostenie. Face trei pungi: una cu galbeni, una cu argint, una cu bani de aramă, și îl pune pe slujitorul său Calist să dea oricui cere, „din care pungă îi poruncește Dumnezeu”.
La un ospăț pe care îl pregătesc pentru a sărbători noua situație a familiei, Filaret iese pe străzi și adună leproși, orbi, șchiopi, bătrâni, săraci – vreo 200 – și îi așază la mesele din casa lui, slujind el însuși ca un simplu gazdă, împreună cu fiul și nepoții săi. Pentru el, adevăratul „împărat” este Hristos, Care vine în chipul săracului.
Atunci familia lui înțelege, în sfârșit, ce însemna „comoara ascunsă” despre care le-a vorbit ani la rând: răsplata lui Dumnezeu pentru milă, răbdare și încredere.
Ultimele zile și plecarea la Hristos
Când i s-a apropiat sfârșitul, Filaret a știut dinainte. Și-a ales loc de mormânt la o mănăstire de maici, a împărțit din nou averea, a chemat familia și le-a lăsat un „testament duhovnicesc”:
- să iubească smerenia, nu mândria;
- să nu strângă bogății numai aici, ci să le trimită înainte, în veșnicie, prin milostenie;
- să fie primitori de străini;
- să ajute văduvele și săracii;
- să cerceteze bolnavii și pe cei din temniță;
- să nu se bucure niciodată de necazul altuia;
- să facă pomenire pentru cei adormiți.
Apoi s-a rugat pentru toți, i s-a luminat fața „ca soarele”, a cântat: „Milă și judecată voi cânta Ție, Doamne” și „Tatăl nostru”. Când a rostit „Facă-se voia Ta”, și-a întins mâinile și picioarele pe pat și și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos. Casa s-a umplut de bună mireasmă.
La înmormântare, împăratul, împărăteasa, dregătorii și mai ales mulțimea de săraci plângeau:
„O, Doamne Dumnezeule, pentru ce ne-ai lipsit pe noi de un părinte că acesta, hrănitorul nostru? Căci cine după dânsul ne va hrăni pe noi flămânzii și ne va îmbrăca pe noi și cine va mai primi pe cei străini în casa sa? Cine va îngriji pe frații noștri cei morți și aruncați pe ulițe și-i va da îngropării? Mai bine ar fi fost să murim noi toți înainte, decât să ne lipsim de făcătorul nostru de bine.”
Și Dumnezeu a confirmat și după moarte ceea ce făcuse Filaret în timpul vieții: l-a arătat în vedenie în rai, așezat în slavă, între săraci și copiii botezați, ca un al doilea Avraam – prieten al lui Dumnezeu.
Ce rămâne pentru noi din viața lui?
Viața Sfântului Filaret nu e doar o poveste frumoasă din vechime. E o întrebare directă pentru noi:
- Ce fac eu cu ce mi-a dat Dumnezeu – bani, casă, timp, talente?
- Le țin strâns doar pentru mine? Sau le transform, încet-încet, în milă vie?
- Am curajul să cred că Dumnezeu nu mă lasă, chiar dacă „dau” din puținul meu?
Sfântul Filaret ne arată că:
- Milostenia nu sărăcește, ci curăță inima și deschide cerul.
- Adevărata comoară nu e ce adunăm în conturi, ci ce dăm, în numele lui Hristos.
- Să fim milostivi și când avem mult, și când avem puțin.
- Dumnezeu nu rămâne dator niciodată.
Într-o lume în care suntem tentați să ne strângem viața „în pumni”, Sfântul Filaret ne cheamă la o nebunie frumoasă:
să ne deschidem mâinile – și inimile – spre cei care au nevoie.
„Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui.”
Să cerem și noi, prin rugăciunile Sfântului Filaret cel Milostiv, o inimă care știe să dea – și să se încredințeze în mâinile lui Dumnezeu.
Citește aici mai multe despre viața Sfântului Cuvios Filaret cel Milostiv.
